România, cândva regina Mării Negre, importă acum de zece ori mai mult pește decât produce. Cum a ajuns un fost gigant în pescuit să depindă de importuri? Mai mult decât o simplă statistică, această poveste este despre comunități întregi care văd cum tradițiile lor dispar sub presiunea modernizării.
Efectul: Importuri care inundă piețele
În timp ce cererea globală de produse din pește și fructe de mare crește vertiginos, România își vede producția locală de pește scăzând sub praguri critice. În anii ’60, acvacultura românească înflorea, ajungând la peste 50.000 de tone. Astăzi, producem doar 11.200 de tone. Vă imaginați? O întreagă tradiție riscă să devină amintire.
Declin și incertitudine
În timp ce Asia de Est și Pacificul cuceresc piața mondială cu 127 de milioane de tone de pește, România scade în ritm alarmant. Ne bazăm pe importuri masive de peste 100.000 de tone anual, lăsând producția internă să acopere doar 13% din consumul național.
Un viitor incert
Încercarea României de a relansa sectorul prin planuri ambițioase, anunțate de Ministrul Agriculturii, Florin Barbu, vine pe fondul unei legi tot mai restrictive și a unei flote de pescuit mult diminuate. Este un pariu pe viitorul unei industrii care poate renaște.
Dar, cum vor arăta mesele noastre în viitor? Rămâne de văzut dacă promisiunile actuale vor fructifica sau dacă peștele autohton va deveni doar un mit culinar.
