Un mormăit frenetic de motoare și sufletele oamenilor aruncate în disperare – așa arată imaginea Libanului în zorii armistițiului de 10 zile. În întunericul dinaintea primei raze de lumină, mii de oameni își pornesc mașinile în speranța unei regăsiri cu pământul pe care îl numesc acasă.
Strada devine epicentrul unui vis și al unui coșmar. Abbas Shami, prins în blocajul de pe autostrada principală, își fixează saltelele pe plafonul mașinii: ‘Chiar dacă mi-ar fi distrusă casa, voi rămâne pe acest pământ’. O sfoară galbenă prea subțire, o speranță prea mare – o combinație terifiantă și totuși inevitabilă.
La câteva mașini distanță, Nadi Nouriddine, 43 de ani, strigă: ‘Locuința mea nu mai există!’ Ecoul acesta își găsește rezonanța în ochii celor blocați între drumurile pline de praf ale unei țări devastate. Un milion de oameni forțați să fugă, iar acum, prin poduri distruse și drumuri improvizate, încep să se întoarcă, metru cu metru, către acel acasă care poate nu mai există.
Ali Roumieh simte că nu contează obstacolele – ‘Chiar dacă va trebui să mergem pe jos, astăzi ne vom întoarce acasă’. Așa se simte determinarea – când fiecare pas în față este câștigat cu sudoarea așteptărilor și promisiunilor neîmplinite. În timp ce unii își lasă mașinile și pornesc pe jos, perspectiva se schimbă.
Entuziasmul se transformă în neliniște. Abdullah Raouf Hamzieh își amintește de 2024 ca de un moment de triumf ce s-a dovedit a fi doar un preludiu al unui nou val de conflict. Nici acum nu îndrăznește să creadă că aceste 10 zile sunt începutul păcii. E nevoie de mai mult decât un armistițiu temporar pentru a vindeca rănile deschise.
Însă Israa Jaber, cu ochii încărcați de oboseală și speranță, își încurajează fiica de 9 ani, Lamis: ‘Nu pot exprima bucuria pe care o simt’. Nostalgia unui copil pentru ursuleți de pluș și machiaje devine simbolul unui dor mult mai profund – dorul de stabilitate, de normalitate.
Libanul se întoarce acasă, dar rămâne întrebarea – cât va dura acest răgaz?
