Istoria își ascunde uneori comorile în locuri neașteptate. Sub vechea Biserică Sfântul Gheorghe-Nou din București, moștenirea Sfintei Doamne Maria Brâncoveanu și a familiei sale trăiește și astăzi. După tragicul martiriu din 15 august 1714, Maria Brâncoveanu a pornit într-o misiune discretă, dar plină de curaj. Nu s-a împăcat niciodată cu pierderea soțului și a celor patru fii. În jurul anului 1720, a reușit să aducă în țară, pe ascuns, osemintele soțului ei, domnitorul martir Constantin Brâncoveanu.
Transportul a fost organizat în taină, departe de ochii sultanului Ahmed al III-lea, cel care a dispus execuția familiei Brâncoveanu sub acuzația de trădare. Oltenia, sub dominație habsburgică, nu era o opțiune pentru înmormântare. Așadar, Maria a ales Biserica Sfântul Gheorghe-Nou ca loc de odihnă. Când a avut loc înmormântarea, orașul era cuprins de o epidemie de ciumă, iar oamenii evitau mulțimile, astfel încât ceremonia s-a desfășurat fără riscuri.
Deasupra mormântului soțului, Maria a așezat o placă bogat ornamentată, dar fără inscripții explicite. În schimb, a lăsat un mesaj pe o candelă: ‘Aceasta candelă […] luminează unde odihnesc oasele fericitului Domn Io Costandin Brâncoveanu Basarab Voievod şi iaste făcută de Doamna Marii Sale Mariia.’
Fiii nu au fost uitați. O candelă arsă, găsită ulterior în patrimoniul Muzeului Național de Artă al României, poartă o altă mărturie: ‘Aceasta candelă […] unde odihnește robul lui Dumnezau, Ștefan beizadea Basaraba Brâncovean.’ Această inscripție ne sugerează că și osemintele fiilor au fost readuse în țară, cel puțin cele ale lui Ștefan.
Antropologii au confirmat prezența mai multor schelete sub Biserica Sfântul Gheorghe-Nou, printre care se numără rămășițele unui bărbat de peste 50 de ani, un adolescent și un alt adult. Ipoteza că Maria a adus acasă rămășițele tuturor fiilor săi este susținută și de prezența unor capace de candelă cu tughra sultanului Ahmed al III-lea, aduse probabil din Imperiul Otoman.
Informații despre această repatriere discretă apar și în necrologul rostit de Episcopul Ilarion al Argeșului în 1832, care vorbește despre faptele de curaj ale Doamnei Marica, cea care și-a îngropat familia în liniștea unui lăcaș de cult drag.
Viața Sfintei Doamne Maria Brâncoveanu a fost o lecție de răbdare și credință. Retrasă la Mănăstirea Surpatele, și-a petrecut ultimii ani în rugăciune, păstrând vie amintirea familiei ei. Drumul ei frecvent la Mănăstirea Dintr-un lemn a rămas cunoscut ca ‘Drumul Doamnei’ sau ‘Drumul lacrimilor’, mărturie a durerii ei necontenite.
A adormit în Domnul la sfârșitul anului 1729, fiind îngropată în același loc cu familia sa, lăsând un testament spiritual înscris pe o candelă: ‘Maria Sa nădajduiește în Domnul, iarăși aici să i se odihnească oasele.’
Documente istorice atestă că osemintele ‘mosilor’ săi, Constantin și Maria Brâncoveanu, se află la Biserica Sfântul Gheorghe-Nou. Săpăturile arheologice au identificat osemintele Mariei într-un sicriu la nord de cripta lui Constantin. Iubirea și devotamentul Sfintei Doamne Maria Brâncoveanu față de familia ei au fost emblematice. Moștenirea ei spirituală continuă să inspire credincioșii români.
About the Author
