Unirea Principatelor Române sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza marchează o cotitură istorică importantă. Cuza, un simbol al unității naționale, a condus o țară formată prin unirea moldovenilor și muntenilor, o unitate recunoscută de marile puteri la 24 ianuarie 1859. Totuși, condiția impusă de aceste puteri a fost ca domnitorul să conducă alternativ din București și Iași, menținând două guverne și două adunări, sub titulatura Principatele Unite.
Dubla alegere a lui Cuza a fost un compromis necesar, ales pe 24 ianuarie 1859 pentru a evita confruntările armate și eșecul unității naționale. Deși confruntat cu limitele Convenției de la Paris din 1858, Cuza a ales calea unei lovituri de stat în 1864 pentru a accelera reformele esențiale. Acest pas l-a apropiat de căderea sa, dar i-a permis și îndeplinirea unor reforme sociale importante.
Deși inițial un radical la 1848, Cuza a devenit moderat, ezitând să colaboreze cu radicalii munteni, cum erau Ion C. Brătianu și C.A. Rosetti, contribuind astfel la înlăturarea sa de la putere. Cu toate acestea, devotamentul său pentru țară a rămas ferm. A fost ales domnitor al Moldovei fără a-și dori cu adevărat această poziție, câștigându-și susținătorii prin simplitate și determinare.
Cuza credea într-o unire sub un prinț străin, fiind dispus să renunțe la tron dacă acest vis ar fi devenit realitate. Însă, între timp, rolul său a fost considerat un ‘depozit sacru’ încredințat de națiune. Această fragilitate a mandatului său a fost o realitate care, în cele din urmă, i-a fost nefavorabilă, dar nu i-a știrbit dedicarea față de ideea de unitate și progres social.
About the Author
