Pe 29 decembrie 1873, la Făgăraș, se năștea Ovid Densușianu, o figură monumentală în peisajul cultural românesc. Poet, folclorist și istoric literar, Densușianu a contribuit esențial la studiul limbii române, fiind ales membru al Academiei Române în 1918.
Născut într-o familie de cărturari, Ovid a fost fiul lui Aron Densușianu, un renumit poet și critic literar. Ovid a început studiile la Facultatea de Litere din Iași, unde a excelat sub îndrumarea unor maeștri ca Alexandru Philippide. Își încheie studiile cu Magna cum laude în 1892.
Cariera sa academică îl poartă prin Berlin și Paris, unde își aprofundează cunoștințele și obține doctoratul sub conducerea profesorului Gaston Paris. La întoarcerea în țară, Ovid devine profesor la Universitatea din București, fiind numit titularul catedrei de Filologie romanică din 1901.
Opera sa de căpătâi, Histoire de la langue roumaine, publicată în 1901 la Paris, rămâne un reper în domeniu. Densușianu fondează Societatea de Filologie din București și lansează reviste precum Viața nouă și Grai și suflet, acestea reflectând preocuparea lui pentru legătura dintre limbă, folclor și etnografie.
Densușianu se remarcă prin inițiative precum Dicționarul etimologic al limbii române și înființarea Institutului de Filologie și Folclor. Recunoașterea internațională nu întârzie, devenind membru al unor societăți prestigioase din Paris și primind Premiul „Bibesco” al Societății de Lingvistică.
Cu toate aceste realizări, Densușianu a rămas mereu conectat la rădăcinile sale culturale și lingvistice. Se stinge din viață în 1938, dar lasă în urmă un moștenire intelectuală remarcabilă, fiind înmormântat la cimitirul Bellu.