Ce se întâmplă când aproape 200 de țări se întâlnesc pentru a salva planeta, dar nu reușesc să decidă cine plătește? Summitul ONU pentru biodiversitate, desfășurat la Erevan, s-a încheiat cu promisiuni vagi și fără un acord concret pentru suplimentarea finanțării. Deși s-au angajat să protejeze natura până în 2030, statele bogate continuă să se certe, lăsând în urmă un deficit de 700 de miliarde de dolari anual necesar pentru conservare.
Într-o lume aflată în criză ecologică, unde un milion de specii sunt amenințate cu dispariția, negocierile internaționale s-au dovedit a fi un fiasco. Deși guvernele au fost de acord să „accelereze punerea în aplicare” a Cadrului global pentru biodiversitate, nimeni nu știe cine va plăti factura. Disputa dintre țările dezvoltate și cele în dezvoltare a amplificat tensiunile, punând în evidență o realitate dureroasă: natura nu poate aștepta.
Ministrul armean al Mediului, Hambardzum Matevosyan, a declarat că s-a obținut mai mult decât s-ar fi așteptat, dar lipsa unui acord privind contribuțiile financiare a fost evidentă. „Dacă suntem cu toții nemulțumiți, probabil că acesta este cel mai bun compromis la care putem ajunge”, a afirmat un diplomat elvețian, reflectând confuzia și frustrarea din spatele ușilor închise.
Steven Guilbeault, fost ministru al Mediului din Canada, a avertizat că „adevărata moștenire a COP17 se va decide mult dincolo de aceste ziduri, când cuvintele vor trebui să se transforme în acțiuni”. Dar, în fața unei crize globale, acțiunile întârzie să apară. Cu toate că s-a convenit asupra protejării a 30% din suprafețele terestre și marine, nimeni nu a reușit să rezolve problema banilor care lipsesc.
În plus, divergențele legate de implicarea popoarelor indigene în deciziile de mediu continuă să pună bețe în roate. Unele țări bogate, cum ar fi Canada și Regatul Unit, care au beneficiat de pe urma resurselor naturale, cer acum altor economii să contribuie mai mult la conservare. Între timp, statele ca China și Arabia Saudită refuză să își asume responsabilități financiare, argumentând că nu ar trebui să aibă aceleași obligații ca țările dezvoltate.
„Vrei să-mi spui că statele petroliere bogate, care în multe cazuri sunt mai bogate decât donatorii inițiali și care sunt responsabile de emisii uriașe, nu ar trebui să contribuie?”, a întrebat Juan Carlos Navarro, ministrul Mediului din Panama. Frustrările cresc, dar soluțiile întârzie să apară.
În ciuda acestor obstacole, acordul final a fost salutat ca o victorie a multilateralismului. Guvernele s-au angajat să mobilizeze 200 de miliarde de dolari anual pentru biodiversitate până în 2030, dar criticile nu au întârziat să apară. Organizațiile de mediu au subliniat lipsa de ambiție și obstacolele majore în calea implementării.
Pe scurt, deși s-au făcut progrese, realitatea este că planeta are nevoie de mai mult decât intenții bune. Guvernele trebuie să acționeze rapid și decisiv, altfel, natura va continua să plătească prețul.”
