Boom! În jurul Strâmtorii Hormuz, zăngănitul armelor nu mai poate fi ignorat, iar tensiunea crește odată cu fiecare dronă doborâtă. E clar pentru toți: loialitatea Occidentului e sub semnul întrebării.
Donald Trump cere acțiune, iar NATO stă pe gânduri. Pentru el, Iranul este o încercare de foc, un teren de probă unde se măsoară devotamentul aliaților. Numindu-i pe aceștia „naivi” pentru refuzul de a sprijini, Trump ridică miza pentru Europa ezitantă.
Ce este, de fapt, Articolul 5? Mai mult decât o incantație magică pentru uniunea apuseană, acesta stipulează că un atac asupra unui membru este un atac asupra tuturor. Dar atenție: răspunsul nu este automat armat! Fiecare națiune își păstrează dreptul de a decide forma ajutorului oferit.
Descurajare – acesta a fost scopul său originar în fața amenințării sovietice. Articolul 5, activat o singură dată după atacurile din 11 septembrie 2001, a implicat acțiuni coordonate, nu neapărat război deschis. De aceea, războiul din Iran nu îndeplinește deocamdată condițiile pentru declanșarea lui.
Când un proiectil survolează Turcia sau o dronă amenință Ciprul, NATO vorbește mai degrabă de Articolul 4, consultări politice menite să evite escaladarea. În schimb, atacul asupra bazei Diego Garcia arată că nimic nu e în siguranță, afectând inclusiv „ținuturile neutre”.
Europenii, cu bazele americane pe teritoriu propriu, sunt acum la o răscruce periculoasă. Aleg să se implice sau să-și păstreze neutralitatea? Pe fundalul acestor decizii complexe, rămâne întrebarea: până unde va merge Occidentul pentru a susține teoria alianțelor?
Conflictul din Iran devine un moment crucial, definitoriu, departe de strălucirea planului inițial al NATO. Cât timp e doar un zgomot politic, fără urmări imediate, nu există încă suficiente motive să se activeze Articolul 5. Dar ce se întâmplă când liniile convenționale sunt din ce în ce mai puțin clare?
